Motto:
„E plin Ardealul de povești care mai de care mai cutremurătoare, dar nici una nu are, parcă, atât de mult mister precum povestea lui „Față neagră”, aventurierul baron Nopcsa László /Vasile Nopcea, care ziua era comite suprem al Hunedoarei, iar noaptea, se spune, era tâlhar la drumul mare. Povestea care a înspăimântat Ardealul la mijloc de secol XIX e încă vie în ținutul Hațegului, acolo unde se găsesc și azi castelele înstăpânite odinioară de baronul Nopcea. Un personaj de roman, șarmant, puternic, și cu, și fără mască”.

Am citit romanul în tinerețe, împreună cu Diamantele negre, fiind efectiv fascinant de acest misterios personaj din Transilvania, evocat cu atâta talent de marele scriitor maghiar Jókai Mór. În mintea mea el apărea ca un fel de Robin Hood al ardelenilor, un veritabil haiduc, ce lua de la bogați și dădea la săraci, într-un mod cât se poate de original. Folosindu-se de aurul Apusenilor.

Prozatorul face nenumărate aluzii transparente, care fac ușor de dedus identitatea personajului principal al romanului. Ca să nu mai vorbim că, între baronul Nopcsa și scriitorul maghiar au avut loc nu mai puțin de trei procese de calomnie, toate câștigate de Jókai Mór. Se spune, că odată cu retragerea sa din viața publică, jafurile din zona Hunedoarei au încetat…

Cartea surprinde modul de viață al nobilimii ardelene, dar și al țărănimii locale, felul cum se conviețuia în Transilvania secolului al XIX-lea, felul în care maghiarii și românii au știut să treacă peste deosebiri, făcând din patria lor, un tărâm al conviețuirii și al respectului recipoc.

„Omul bogat poate fi vulgar, în timp ce acești nobili ardeleni dovedeau că omul poate fi cu adevărat cavaler chiar și dacă n-are în posesie decât o moșioară foarte mică. [...] Oh, sărmanii oameni bogați, cum nu pot ei să fie niciodată siguri că cineva îi iubește pentru ceea ce sunt!”

Personajul principal al cărții, baronul Hátszegi, alias Față Neagră, avea o uria¬șă putere în viața reală, aproape neverosimilă, într-o provincie a unui imperiu atât de bine organizat. Nu-i puteau veni de hac nici șefii comitatului, nici gărzile imperiale. El știa dinainte cursele ce-i erau întinse și, pe dea¬supra, știa întotdeauna când bogații sau când institu¬țiile importante din zo¬nă aveau de făcut trans¬porturi de valoare. Complicitățile sale cu oamenii locului sunt atât de evidente, subliniind, odată în plus, specificul acestei misterioase și fascinante regiuni, numită Transilvania.

Jókai Mór, care vizitase Transilvania de mai multe ori, reușește să surprindă în cartea sa, în stilul său unic și de neuitat, modul de viață al ardelenilor, fie ei aristocrați, preoți, mineri sau pur și simplu țărani, transformând o legendă locală(cu multe elemente de real), într-un roman de mare success.

Personajul principal, îndrăgostit de o ţărăncuţă româncă, care noaptea pradă, iar ziua judecă, este ceea ce putem numi azi, un „haiduc aristocrat” al Ardealului, intrat, pentru totdeauna, în legendă, datorită talentului inegalabil al lui Jókai Mór.

Articol preluat de pe www.corbiialbi.ro