Cu ocazia „zilelor” diferitelor oraşe, se organizează tot mai frecvent mici demonstraţii de lupte medievale, ba chiar antice, cu dublu scop. În primul rând ca să le atragă atenţia celor care participă la serbările civice de acest tip – adică să li se ofere un pic de panem et circenses binevenit şi nevinovat. În al doilea rând, să atragă atenţia publicului însetat în aceeaşi măsură de vâltoarea festivalieră şi de istorie spectaculoasă asupra înaintaşilor acestor meleaguri.

Înaintaşi care ne-au precedat, muncind între zidurile oraşelor, pe câmp sau la adăpostul pădurilor, bucurându-se, însănătoşindu-se din boli grele, crezând într-un viitor mai bun – un viitor care este reprezentat în cazul nostru de participanţii curioşi, trecători care îşi încetinesc pasul când ajung la locurile serbărilor de acest gen, şi mulţi, mulţi tineri, deschişi repede pentru tot ce reprezintă viaţă, culoare şi poate oferi senzaţii, trăiri comune.

Aceste scenete istorice dinamice şi spectaculoase au o putere informativă ieşită din comun pentru toţi cei care sunt cât de cât interesaţi de generaţiile vechi ale locului şi de evenimentele din trecut, fie ele binecunoscute sau mai puţin înrădăcinate în conştientul comun. Aceste show-uri sunt şi bune purtătoare ale ideilor constructive legate de sistemele de legături existente între comunităţile de altădată.

De exemplu, prin scenete de luptă între romani şi barbari, „desfăşurate” la Zilele Clujului, ediţia a IV-a – practic o veselie ordonată „întinsă” între două grupuri de tineri îmbrăcaţi în haine de epocă –, se propagă benign o sumedenie de informaţii mai subtile despre perioada respectivă. Unii (barbarii) atacau, alţii (romanii) se apărau.

Prin atac se poate înţelege nu numai o acţiune dinamică, dar şi o tendinţă de nimicire a unor valori pe care le-au creat cei atacaţi şi pe care le apără acum cu preţul vieţii lor. Altfel spus: aceste scenete, care la prima vedere par a avea numai rolul de a colora un festival urban, pot avea un rol educativ mult mai puternic decât zeci de forumuri de informare dirijată.

E însă surprinzător cât de puţin se apelează la trecutul comun româno-maghiar la aceste festivaluri urbane din România. Oştile conduse de Sigismund Báthory şi Mihai Viteazul au reuşit victorii de răsunet în anul 1595 în sudul României de azi. Această colaborare victorioasă şi cu puternice semnale simbolistice ar putea fi folosită ca armă benignă pentru popularizarea reuşitelor comune româno-maghiare.

„Rejucarea” simplificată a bătăliei de la Călugăreni – unde secuii îşi dădeau sângele pentru Mihai Viteazul –, prezentând şi o „miniscenetă” cu Albert Király (comandantul rezervei de 6000 de oameni) şi Mihai Viteazul dând mâna după victorie, ar putea fi un banner-slogan în mica reconciliere româno-maghiară a zilelor noastre. Bătălia de la Giurgiu, câştigată de principele Sigismund Báthory şi Mihai, este iarăşi un eveniment pozitiv răsunător pe cântarul convieţuirii românilor şi a maghiarilor.

De ce nu se „rejoacă” oare aceste evenimente pe ecranele emisiunilor care îşi regăsesc misiunea de a sugera zilnic societăţii româneşti imaginea Ungurului ca etern duşman al Românului? De ce nu se spune cu voce tare că secuii şi-au dat sângele cu miile pentru idealul lui Mihai la Şelimbăr (1599), luptând fără cruţare împotriva armatei nobililor maghiari? De ce nu se vorbeşte de bătălia de la Câmpul Pâinii (1479), unde oştile voievodului Ştefan Báthory, Vuk Brankovics şi Pál Kinizsi – în rândurile cărora se găseau cu miile şi români – au nimicit armata turcă năvălitoare?

De ce nu sunt mediatizate aceste bătălii în care maghiarii şi românii luptau umăr la umăr pentru patria comună, de ce nu sunt cool pentru tineret? De unde oare această frică de frumuseţe a istoriei comune? Unde îşi au rădăcinile aceste anxietăţi? Gropile comune în care zac miile de oşteni români şi maghiari de ce nu sunt cool? Sau – folosind tot un termen postmodern –, aceste lucruri nu se pun, doar acelea puţine, când ne-am măcelărit sârguincioşi, având scopuri total necomune, vizând „Ţara Milenară Mare” cu valenţe antagoniste: Ungaria Mare şi România Mare?

O explicaţie ar fi una „managerială”, adică: aspectele pozitive ale convieţuirii nu atrag clienţi. Dacă nu e cu bătaie şi feţe înnegrite de ură, nu are trecere...

Aşa s-a întâmplat şi cu statuia lui Bălcescu şi Kossuth, realizată de renumitul sculptor maghiar Vetró Artúr (unul din fondatorii Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu”), care a fost cumpărată oficial, pe vremuri, de oraşul Arad, expusă în sala 1848-1849, apoi cu creşterea trendului eternizării conflictelor româno-maghiare a ajuns în depozitul muzeului, unde fiul sculptorului, Vetró András şi subsemnatul (în calitate de jurnalist investigator) au găsit-o în anul 2010.

„Eliberarea” acestei statui cu un Kossuth şi un Bălcescu paşnici, cu privirea spre viitor şi nu spre trecut, întârzie, deşi fiul sculptorului este gata să o restaureze şi să o toarne în bronz.

– Visul meu este să văd această statuie în piaţa unui oraş transilvan, unde au avut loc evenimente negre în 1848-49. Ca să vadă lumea că relaţiile româno-maghiare pot fi „eliberate”, ca şi această capodoperă realizată de tatăl meu – îmi spunea fiul sculptorului în depozitul muzeului.

Oare cine va avea dreptate? Cei care cred în „eliberare” sau cei care nu cred în frumuseţea comună?

Articol preluat de pe www.corbiialbi.ro

Aşteptăm articole noi pe adresa:contactcorbii@gmail.com