În faţa gării din Debreţin la ora 18 încep să se adună acei civili, care din propria iniţiativă, pe bază de voluntariat ajută refugiaţii sosiţi din Siria, Afghanistan, Kamerun, Mali, Pakistan, Bangladesh şi alte ţări situate sub asediul războiului civil sau a presiunii sărăciei profunde. Civilii poartă ecuson cu inscripţia MIGRATION AID cu o cruce şi semilună verde – un ecuson care este căutat atent de privirile refugiaţilor care coboară debusolaţi din vagoanele MÁV.
După ce trec ilegal fontiera de sud a Ungariei, aceşti oameni care fug de nenorocirile de acasă (bombardamente, foamete, Statul Islamic, Boko Haram) sunt adunaţi de echipele speciale ale grănicerilor şi dirijaţi în centre de luat evidenţă, apoi spre una dintre cele trei tabere de refugiaţi din Ungaria – unul dintre acestea fiind Debreţin (fosta cazarmă sovietică), cu 800 de locuri.
Ajungând în faţa taberei de refugiaţi, suntem atenţionaţi să nu fotografiem refugiaţii, deoarece au fost cazuri, că după ce aceste poze au ajuns pe reţelele sociale online, familiile lor au fost terorizate acasă, aparţinătorii fiind consideraţi „trădători” de către „patrioţi”.
Intrând pe poarta taberei, nelăsând poliţiştii să-şi revină din surpriza cauzată de apariţia mea aparent absolut naivă direct în faţa ghişeului de înregistrare, sunt invitat să părăsesc urgent incinta.
Cei cinci poliţişti maghiari îmi repetă de 2-3 ori în cor, arătând spre poartă:
– Menjen azonnal ki... (– Ieşiţi imediat afară!).
Întrebările mele „naive”, cum că sunt din Cluj şi aş vrea să primesc informaţii despre tabără şi locuitorii săi temporari, sunt întrerupte de un tânăr poliţist care se plictiseşte de tupeul meu şi mă ajută să părăsesc incinta...
În curte sunt vreo 20 de refugiaţi, 5 bărbaţi care se uită curios spre noi, mai încolo o femeie de culoare cu un copil, iar lângă sârma ghimpată nişte bărbaţi apatici. Aşa, la prima vedere, bărbaţii sunt din Bangladesh şi Afghanistan, doamna ori din Kamerun, ori din Mali.
În faţa taberei – o porţiune ierboasă – stau 5 tineri şi joacă cărţi. Încercând toate fentele mele de a crea contacte umane, reuşesc minunea: intrăm în conversaţie. „Cauza” acestei deschideri comunicaţionale este permisul provizoriu al unuia dintre ei, pe care scrie la rubrica cetăţenie (în limba maghiară): azonosíthatatlan, adică neidentificat. – You are like an U.F.O. ... – spun zâmbind larg spre el. – Eşti un fel de O.Z.N. ... „flying object” neindentificat.
Afirmaţia mea veselă stârneşte atenţia tuturor. Ceilalţi patru îşi scot cartonaşele, arătându-mi-le, cu întrebarea: „şi eu sunt U.F.O.? La mine ce scrie la cetăţenie?” Îi liniştesc pe toţi, că „nu sunt U.F.O.”, ci scrie: „állampolgársága: PAKISZTÁN”. Toţi se uită la colegul „neidentificat”, răbufnând în râs, repetând indelungat: Ufo,Ufo...
Explicaţia nu o găsim, dar explicaţii nu prea există pe această tematică a migrării ilegale. Unii au cartonaşe cu care pot ieşi din tabără în oraş, alţii nu au dreptul la mai nimic. Exact asta nu prea se înţelege, de ce cei prinşi la Szeged sunt trimişi în Debreţin, dacă au fost repartizaţi la tabăra din Bicske, ceea ce înseamnă că la Debreţin trebuie să schimbe trenul spre Budapesta. Trenul fiind numai dimineaţa, refugiaţii – de obicei cu mulţi copii mici – sunt nevoiţi să doarmă în faţa clădirii gării din Debreţin, asistaţi de inimoşii civili de la Migration Aid, care le oferă mâncare, apă, medicamente, asistenţă medicală (medici voluntari), translaţie (studenţii arabi şi africani din Budapesta).
După această reuşită parcă se deschid şi celelalte grupuri din faţa taberei – râsetul şi voia bună a pakistanezilor „ufo” este un bun „paşaport” pentru câştigarea încrederii –, aşa că ne trezim cu un domn de culoare, bine îmbrăcat, cu un comportament civilizat. – Where are you from? – îl întrebăm, însă constatăm cu surprindere, că nu prea ştie engleză. Simţind că ceva nu e în regulă (câteva cuvinte toată lumea ştie în engleză în această tabără), încerc franceza. Da, am avut dreptate. Domnul din faţa noastră este din statul african Mali şi este un profesor de matematică. – Am doi copii în Mali şi soţia, cu care ţin legătura prin Facebook – îmi spune într-o franceză elegantă, cu gesturi specifice ale profesorilor, care sunt obişnuiţi să „explice” lucrurile.
Când îl întreb, de ce a ales această cale al exodului, fruntea sa se întunecă, când pronunţă cuvintele grele: Boko Haram (Grupul Poporului Sunnei pentru Predică și Război Sfânt)…
Între timp, la gara din Debreţin se adună 15-20 de voluntari de la Migration Aid. În cutii separate sunt alimentele pentru copii (sucuri, biscuiţi), în cealaltă jucăriile (creta, creioane colorate, caiete de colorat). Apa minerală – printre care şi cele aduse de Corbii Albi – formează un adevărat deal, apa plată fiind una dintre cele mai importante lucruri oferite refugiaţilor care sosesc speriaţi cu trenul şi coboară tremurând în gara Debreţin, sperând că se vor descurca în căutarea taberei de refugiaţi la care au fost repartizaţi.
Venind din Cluj şi neavând experienţă în a „citi” documentele de drum, sunt repartizat în grupul acelora care, purtând ecusonul verde al Migration Aid, aleargă în sus şi în jos pe peron, făcând semn la refugiaţii care se găsesc în tren să coboare (ei nu prea ştiu să se orienteze în Ungaria), iar pe cei care au coborât să-i adune, să-i liniştească, să le căştige încrederea (traficanţii de personae sunt peste tot) şi să îi conducă în faţa gării, unde se găseşte „centrala” mobilă al Migration Aid, cu translator, psiholog, medic, mâncare, apă, jucării, pedagogi şi mulţi civili, care zâmbesc, şi le spun: Welcome in Hungary!
Am o zi norocoasă: pe „aripa” mea de peron, deoarece nici urmă de bărbaţi stresaţi din Afghanistan (ei fiind consideraţi cei mai neîncrezători în oameni). Apare însă o doamnă de culoare, elegantă, cu o pălărie cochetă, albă, cu un rucsac de marcă în spate şi ţinând de mână un băiat neastâmpărat de 4-5 ani.
– We are civilians, and we want to help you – spun doamnei, care îşi scoate hârtiile de călătorie şi mi le predă, de parcă aş fi ofiţer de la emigrări. Încep să explic, că eu sunt un biet civil, nu sunt mare şef, dar doamna aşa se uită la mine cu ochii plin lacrimi, că mai bine tac din gură.
Din păcate doamna nu vorbeşte deloc engleza, însă învăţând din cazul precedent, trec pe franceză. Iată, am avut dreptate. Doamna îşi ia în mână pălăria, se şterge pe ochi, şi îmi spune în franceză: – Să fiţi binecuvântaţi, că ne ajutaţi… Venim din Kamerun, Africa… Drum foarte lung…
Între timp primesc informaţii şi despre băiat: este mut, dar e foarte, foarte receptiv. Il cheamă Masal – îmi spune maică-sa, strigând la băiat, care începe să fugă spre celălalt peron, unde soseşte un autotren „interesant”. Cu chiu cu vai îl ajung din urmă, iar după ce mă prinde de mână, prietenia noastra devine una serioasă.
Masal nu mai vrea să mă lase din mână. Degeaba îl chemă specialiştii de la Migration Aid, degeaba i se oferă suc, biscuiţi, balon şi balonaşe – Masal nu mă lasă de mână. Maică-sa, profund emoţionată, adună „cadourile” – mâncare, apă, vitamina C, pătură –, iar după aceea, uitându-se la Masal, îmi traduce gesturile băieţelului: … toaletă…
Repede căutăm o monedă de 100 de forinţi şi rugăm un băiat să-l ducă la toaleta gării. Aproape un minut ne ţine, până îi explic, că trebuie să mă lase de mână, că nu se întâmplă nimic.
Până ce Masal se uită din doi în doi metri înapoi, să vadă dacă nu dispar de acolo, conducătorul Migration Aid ne arată desenele copiilor din „tura” precedentă.
– 27 de copii au fost seara trecută. Ne-am jucat împreună: am sărit cu coarda, am desenat. Trotuarul a devenit o adevărată galerie a durerii şi a dorului de casă.
Copiii îşi scriau numele lângă casa lor, pe care nu o vor mai vedea niciodată în viaţa asta – îmi explică lidera grupului Migration Aid, Szilvia Vékony.
Iar când ajungem la un anumit desen, Szilvia izbucneşte în lacrimi.
În faţa noastră se găseşte un desen al unei fetiţe din Siria, care a desenat ţara sa natală, frumoasa Siria, pe care o părăseşte cu inima ruptă în două şi cu o lacrimi amare.
Articol preluat de pe www.corbiialbi.ro
P.S.
Csabi, ce om minunat ai fost!... (Horia)
