În frumosul judeţ Hunedoara se găseşte localitatea Zeicani, care sute de ani a fost un adevărat loc de pelerinaj istoric, frecventat de toţi care ştiau de ce bat clopotele bisericilor la ora 12 în lumea creştină. Da, este vorba despre Hunyadi János, guvernatorul unei Ungarii puternice – o ţară care era practic în acea perioadă bastionul creştin al Europei.

Acest Hunyadi János este cunoscut în Europa, ca unul din salvatorii civilizaţiei creştine, erou al mai multor bătălii importante, ba chiar cruciale, mai ales dacă ne gândim la victoria de la Nándorfehérvár (în istoriografia română: bătălia de la Belgrad). Datorită acestei victorii se trag clopotele în bisericile creştine la ora 12. La unguri se numeşte „déli harangszó”, adică „clopotul de prânz”.

Acest Hunyadi János provine dintr-o familie de vlachi, deci şi fiii săi – László si Mátyás – sunt numiţi pe drept eroii vlachi ai unei Ungarii, care pe vremea aceea apăra Europa de invazia turcilor.

Aceşti trei – Hunyadi János, Hunyadi László si Hunyadi Mátyás – sunt personaje istorice al căror nume sună familiar şi în maghiară şi în română: Iancu de Hunedoara, Ladislau de Hunedoara, Matia Corvinul.

Iancu de Hunedoara este un adevărat mit. Iancu de Hunedoara apare în cele mai importante poezii patriotice din cultura maghiară şi română. Iancu de Hunedoara este un erou comun al maghiarilor şi românilor .

Dacă cei din Occident ar avea un astfel de erou, toate oraşele unde a poposit vreodată, toate câmpurile de luptă unde a luptat ar fi centre turistice, cu memoriale bine întreţinute, unde turiştii pot asculta ghizi pregătiţi şi pot cumpăra suveniruri, cărţi poştale...

Aceste gânduri trec prin capul meu întotdeauna, când urc pe lângă ruinele monumentului de la Zeicani, un monument ridicat de statul maghiar în amintirea răsunătoarei victorii de la Zeicani, unde armata Ungariei condusă de Iancu de Hunedoara a învins cu cei 15 000 de oameni ai săi armata beglerbegului Sehabeddin, formată din 80 000 de luptători.

Pe acest monument – care s-a numit o bună perioadă „Buzduganul lui Hunyadi” – scria următoarele:

„Hunyadi János tizenötezer vitézével, az 1442-iki szeptember 6-án e szorosban verte szét Sehabeddin beglerbégnek Erdélybe nyomuló nyolcvanezer főnyi hadseregét. A dicső fegyvertény örök emlékéül állíttatá ez oszlopot Hunyadvármegye közönsége a honfoglalás ezredik évében.”

În traducere:

„Iancu de Hunedoara cu cei 15 000 de viteji ai săi în acest defileu a zdruncinat la 6 septembrie 1442 armata intrusă a beglerbegului Sehabeddin. Acest obelisc a fost ridicat de oamenii comitatului Hunyadvár pentru a comemora această victorie strălucită cu ocazia împlinirii a o mie de ani de la Descălecat (1896 – n.r.)”

„Buzduganul lui Hunyadi” de la Zeicani a rezistat tuturor timpurilor grele de la 1896 până la 1992. A rezistat celor două războaie mondiale, schimbării graniţelor, schimbărilor administrative majore. A fost un exemplu pentru a demonstra lumii întregi că da, se poate convieţui paşnic – între români şi maghiari există poduri şi punţi puternice, care nu pot fi distruse de nici o viitură istorică.

Apoi a sosit vremea democraţiei originale din România şi a sosit anul 1992, când antimaghiarismul îşi lua din nou amploare în Transilvania şi în faţa obeliscului au apărut nişte muncitori cu un buldozer şi au început să distrugă monumentul. Cu ajutorul buldozerului au reuşit prima dată să smulgă buzduganul, apoi – cu o muncă grea, transpirantă – să distrugă şi soclul obeliscului.

Buzduganul a fost văzut după aceea rezemat de o anumită clădire, după aceea aruncat în baltă...

Patrioţii neidentificaţi nu au fost găsiţi, deşi proprietari de buldozeri nu erau prea mulţi în zonă şi nici muncitorii care participau la această acţiune patriotică mai aparte nu puteau apărea din senin aşa de bine organizaţi şi calificaţi în demolări de construcţii.

Eu am filmat în locul obeliscului distrus in anii 90 şi silabisam tăcut ce scria pe o porţiune aruncată alături: „Hunyadi János tizenötezer vitézével, az 1442-iki szeptember 6-án e szorosban verte szét Sehabeddin…”
Da, era o porţiune din obelisc, care zăcea între arbuştii care au invadat între timp locul devenit pustiu. Ţin minte, că trebuia să cobor după câteva minute de la rămăşiţele “Buzduganului Hunyadi”, deoarece locul era folosit ca WC public şi în arşita de august bucăţile de hârtie igienică roz dădeau un aer foarte greu – la propriu şi la figurat – amintirii lui Iancu de Hunedoara.

Au trecut anii şi s-a curăţat locul de arbuşti.

Mă întreb: ce mesaj poate avea acest loc istoric pentru tineret, sau chiar pentru turiştii care vor să viziteze locul? Ce sugerează această istorie recentă? De ce au trecut 25 de ani fără să fie obeliscul renovat?

Sau poate nici nu mai este nevoie de el…

Articol preluat de pe www.corbiialbi.ro