Pe parcursul anului 1989 circulau deja, printre altele, zvonuri că până şi la televiziunea ungară se făceau glume pe seama setei de putere a lui Ceauşescu. Mai ales după ce aşteptata schimbare nu s-a produs nici la Congresul XIV. Dacă despre Revoluţia maghiară din 1956 ştiau doar cei mai in vârstă şi cei care se aflaseră cumva într-o epocă în care teama de Securitate se generalizase, în schimb despre relaxarea regimului (comunismul gulaş, susţinut de János Kádár) din ţara vecină şi prietenă, deja aflase multă lume, în urma schimburilor fireşti, neoficiale, în special de bunuri de larg consum. Plus datorită faptului că antenele TV erau orientate spre Vest, adică spre Iugoslavia şi Ungaria.
Apoi, deja era un semn când în acea vară foarte mulţi turişti urcaseră în maşini, fie ele şi Trabant, şi luaseră drumul spre Austria, care le deschisese porţile într-un gest de emoţionantă solidaritate europeană.
Ei bine, mare îmi este mirarea de a descoperi că în 13 iunie 1989, Editura Dacia din Cluj dă bun de tipar unei cărţi a unui autor maghiar din România, un autor cu o oarecare notorietate, în care comuniştii sunt eroii unor aventuri istorice capitale. Carte apărută în original (Az utolsó négy nap) cu cinci ani mai devreme, tot la Dacia.
Traducerea în limba română este asigurată de Anişoara şi Mircea Rădulescu şi, tehnic vorbind, avem parte de o exprimare artistică şi cu un ritm atractiv, redând, bănuiesc, cu fidelitate, calităţile scriiturii lui Dehel Gábor.
Romanul are titlul „Ultimele patru zile” şi poartă, pe coperta a patra, girul lui Vasile Rebreanu: „Scrisul său, de un realism minuţios, prin care simţim lacrima bucuroasă a unui poet, îl regăsim, iată, şi în romanul pe care îl ţii în mână, dumneata, cititorule, roman inspirat din zilele fierbinţi din neuitata vară a anului de răscruce istorică 1944.“
Aceste cuvinte pline de clişee nu mă surprind dar ceea ce am avut a citi în roman cu siguranţă da.
Surpriza venind cu atât mai mult cu cât începutul cărţii este foarte bun. Atmosfera aproape apocaliptică a unui oraş prins în ghearele războiului, ocupat şi totodată plătind tribut refugiului, poate fi percepută şi prin prisma unor realităţi ce se repetă peste timp. Introducerea în acţiune, plină de mister dar şi cu laborioase descrieri ale cadrului şi ale personajelor pare să conducă spre un thriller istoric rafinat. „Şi totuşi, în ultima după-amiază a vieţii lui Börszák domnea o linişte relativă. Primul şi al doilea val de refugiaţi plecaseră de câteva zile. Dinspre front soseau tot mai puţine trenuri incărcate cu refugiaţi. În schimb sporise numărul celor militare.”
Dehel Gábor scrie cumva cinematografic, parcă plasând, de la capitol la capitol, camera de filmat într-un punct cu maximă vizibilitate, suprinzând orice mişcare şi detalii oricât de neinsemnate. Acţiunea se dezvoltă pe negândite, personajele par a purta o ştafetă simbolică. Börszák, care ar fi putut fi un personaj principal de mare anvergură, amprentat fizic şi cu câteva trăsături psihice care intrigă, îşi îndeplineşte misiunea pe care i-a hărăzit-o autorul şi moare.
Chiar dacă fusesem deja avertizaţi asupra acestui fapt, totuşi, dispariţia lui din roman, prematură, poate fi un minus. Un prim semn al unei clişeizări, încă nu grozav de tributară regimului dinainte de 1989, este felul în care sunt construiţi călăii lui Börszák. Înregistrând acestea, cititorul este purtat mai departe de trama cu iz poliţist a unui furt de tablouri. Din nou un prilej de a mai construi personaje, bogat ilustrate, dar şi de a introduce, pe nesimţite, personajul principal, Ákos, tipul rebel, de caracter, interiorizat, care a încasat lovituri dintre cele mai dure de la soartă, rămând om şi supravieţuind psihic. Cu simţ estetic şi talent artistic, inteligent şi, de la un punct încolo, erou asumat.
Paradoxal, alt personaj puternic prin trasăturile ce-i sunt atribuite, este ofiţerul SS care conduce, în fapt, operaţiunile de control total al oraşului nenumit dar care nu poate fi altul decât Cluj. Acest ofiţer, Wolf, deşi este malefic, prin descrierile gesturilor sale, prin repetate incursiuni în lumea gândurilor sale şi prin intriga romanului, devine veridic. Nu mai vorbim de comandantul armatei care este şi mai mult umanizat, fiind om cu toate ale omului.
Ceea ce strică totul, irecuperabil, este cedarea deplină în faţa ideologiei comuniste. Astfel întâlnim în roman toate clişeele, nefericite până la rizibil, legate de eroii comunişti din ilegalitate. Plus supralicitarea ţesăturii romanului cu nobili maghiari simpatizanţi până la crimă ai politicii hortyste.
Păcat de talentul literar al lui Dehel Gábor căci descumpănirea vine deja de la pagina 35.
„Dar la întoarcerea din Rusia bătrânul Bekes a adus cu sine nu numai boala ci şi altceva. Puţini ştiau că, luptând în Armata Roşie, împreună cu mulţi alţi colegi, el a parcurs drumul din Siberia până în Europa. După cum obişnuia să spună s-a convins de forţa muncitorilor şi ţăranilor, de forţa pe care o reprezenta această alianţă. Şi nu făcea un secret din convingerile sale, desigur într-un anumit cerc de prieteni. A început la sindicate şi a continuat în Partidul Comunist Român. În scurt timp a devenit cel mai constant organizator al Ajutorului Roşu. L-a atras în mişcare şi pe băiatul său mai mare, care a intrat în Uniunea Tineretului Comunist cu câteva zile inainte de moartea tatălui său.“
Fără replică. De aici încolo schematismul este de tot penibil, îndeplinind punct cu punct dogma regimului. Concesiile mai pot fi înţelese, fie şi în 1989, în ultimă instanţă. Dar numai dacă sunt preţul plătit pentru rostirea unor adevăruri de forţă. Din păcate avem de-a face cu o ratare, cu atât mai tristă cu cât se vădeşte a fi vorba de un intelectual cu talent literar.
Personajul Ákos merita o soartă mai bună, de a fi extras din acest text propagandistic şi plasat într-un veritabil roman cu profunzimi de spirit şi cu vervă ficţională, eventual scris de acelaşi Dehel Gábor.
Amuzantă îmi pare mica eroare de corectură încă din prima frază a cărţii: „utlima“, în binecunoscutul stil al efectului scrierii în viteză pe internet. Asta, da viziune !
Articol preluat de www.corbiialbi.ro
