Parcă nu poate fi un nume mai frumos decât Áprily... Chiar dacă e pseudonim. Și cum la maghiari se scrie mai întâi numele de familie și abia apoi prenumele, apoi taman bine că acesta-i predestinat începutului. Unde mai pui și că poetul cu acest nume a fost profesor timp de trei ani la Aiud. El, cel născut la Brașov, care mai apoi va ajunge la Cluj, ca să închei jocul de abecedar.

De altfel poetul a trecut și prin alte localități ardelene în anii de copilărie (Praid) și de studii liceale (Odorheiul Secuiesc).

În Clujul studenției lui va reveni ca profesor la Colegiul Reformat.

De aici pleacă, în 1929, spre a se stabili până la pensie la Budapesta. O pensionare pe care o cere, în 1944, ca protest la deportarea evreilor. Se va retrage lângă Vișegrad, atras fiind de Dunăre. Își doarme somnul de veci în capitala Ungariei.

Este văzut ca unul dintre promotorii transilvanismului, reprezentantul cel mai de preț din punct de vedere artistic al acestui curent.

Fiind, de altfel, primul redactor al revistei „Erdélyi Helikon”, un mensual care a apărut până în 1944, dominând literatura maghiară interbelică din România. Jékely pe numele real, Lajos își alege pseudonimul literar Áprily și debutează în periodicul „Új Erdély”. Mustrat de un critic, a tăcut o vreme.

Deși nu a participat la primul război mondial, a scris despre dramele celor care au fost pe front. Debutul în volum datează din 1921: „Falusi elégia” (Elegie rustică). Au urmat cu o anume ritmicitate și alte cărți până să înceapă războiul. Apoi abia spre finalul vieții îi mai apar lucrări, între altele proze și traduceri (Pușkin, Shakespeare, Ibsen, Tolstoi, Turgheniev etc). Postum, în 1969, i-a apărut un volum de traduceri din literatura română („Focuri de primăvară”) incluzând poezii de Eminescu (a tradus „Luceafărul”), Coșbuc, Șt. O. Iosif, Macedonski, Arghezi, Blaga. În 1974 îi apare o carte în limba română, tradusă de Corneliu Bala.

Gavril Scridon vorbește de caracterul impresionist al artei lui Áprily, despre muzicalitatea ei, despre armonia cu natura. „Tehnica rimei este aproape perfectă, cu multe rezolvări îndrăznețe, înnoitoare; ea închide jocul ritmurilor, le frânge sau le dezleagă, ca într-o partitură gândită integral, dar marcată nu de note portative ci de gradația internă a mijloacelor de expresie a cuvântului poetic".

Scridon ține să amintească și de o nuanță protestatară care se convertește în căutarea naturii.
Dintre exemplificările autorului dicționarului, am ales următoarele versuri din poezia „Muzică nocturnă”, poezie care deschide volumul „Dialog de seară” (1923), așa cum a fost tradusă de Aurel Șorobetea.

„Nu adormi încă. La cer să te uiți/cum trece mereu și rau să nu-ți pară:
se aude afară cum coboară din munți/cântarea zăpoarelor de primăvară.

La colțuri, luna se cerne pe cale,/nori obosiţi vântul mână și-mparte
amețite-nsetate, gurile de canale / clocotesc, vuiesc mai departe.

Auzi? Dulci ale clopotului glasuri de seară / cu zvon de tălăngi vin dimpreună
În noaptea albastră, sub bolta clară, / ca dintr-un xilofon un dangăt răsună".

Peisajul transilvan se completează fericit cu imaginea burgului, mai degrabă mic dar o replică multiplicată a cetății mari. Iar în cetate poetul nu poate ignora spațiul înșiruirii de vieți pline de toate câte descriu omul.

Închei această filă de dicționar cu o poezie țintind spre celebrul cimitir clujean, tradusă în românește de Csata Ernő:

Primăvară în cimitirul Hazsongard
(În amintirea Alettei van der Maet, soția lui Apáczai Csere János)

Primăvara veni în timp infinit/Și-n Hazsongard, la cimitir, s-a oprit.
Un nume căutam pe cruce spartă,/Aletta van der Maet să apară.
Știam c-aici are somnul etern,/Și nu-i găsesc numele efemer.
Dar duminică fiind, în liniște,/Tonul numelui cânta în mine.
Cât cânta, eu meditam la trecut,/citam spiritul profului defunct,
Inima căruia s-a încălzit,/când Aletta van der Maet l-a zărit.
Când veni bezna luptelor curmându-l,/numele cânta cu fast, apărându-l.
Și acompaniind în tihnă cântul,/vestul însorit a cântat în versul
unde contra valului de beznă/crezul a pus o stavilă imensă.
Tot pe Aletta van der Maet șopti,/când duhul sfânt i-a închis ochii.
Când lumea ingrată îl înhuma,/tot Aletta plângea deasupra,
Cât i-a răsunat cu măreție/orga bisericii calviniste.
Cântul pierzând ecoul, apoi,/amuțind în pălire cu orori.
Femeie slabă - este o vorbă -/căutând soțul, l-a urmat în tombă...
Sus în Hajongard, în tihnă, sclipire, /glasul numelui cânta în mine.
Aș dori să am lacrimă,/ce să-i mulțumească acest cânt
Alettei van der Maet, din inimă.

Articol preluat de pe www.corbiialbi.ro

Articole noi primim pe adresa: contactcorbii@gmail.com