În zilele noastre este normal ca Dunărea să fie navigabilă pe toată lungimea sa. Acum aproape două sute de ani acest lucru era însă aproape imposibil din cauza porţiunii extrem de periculoase din zona Porţilor de Fier. Bancurile de nisip şi stânci stârneau vârtejuri periculoase ale apei care făceau imposibilă navigarea printre ele. Unele stânci nici nu erau vizibile, iar volumul uriaş de apă care la Belgrad avea o lăţime de 2 kilometri, aici era nevoit să-şi forţeze trecerea pe o deschidere de numai 150 - 170 de metri, între doi pereţi de stâncă. Aceste condiţii erau vizibile pentru orice călător din secolele trecute.

Unul dintre aceşti călători, contele Széchenyi István, care însă a realizat că dacă omul vroia să deschidă Dunărea comerţului şi turismului european, apele trebuiau să fie îmblânzite. Spunea: „Fluviile nu se vor aranja şi nici nu se vor lega de ele însele. Pentru aceasta vor fi necesare mâini, multe mâini într-o armonie guvernată de ştiinţa adevărată.”

Contele Széchenyi István (1791-1860) s-a născut într-o veche familie nobiliară maghiară la Viena. Tatăl său, Ferenc, era mare patron al culturii. Tânărul conte şi-a ales cariera de militar şi a luptat cu distincţie în Bătălia Naţiunilor din 1813 de partea Coaliţiei care l-a învins pe Napoleon. Era un tânăr căpitan de husari care, datorită vitejiei sale, a primit cele mai mari distincţii militare de la capetele încoronate ale Europei.

Cariera de militar după sfârşitul războaielor napoleoniene nu oferea însă destule posibilităţi tânărului Széchenyi. S-a lăsat de viaţa de soldat şi împreună cu prietenul lui, baronul ardelean de la Jibou, Wesselényi Miklós, a pornit să vadă lumea.

Cei doi au colindat prin Europa în lung şi în lat. Au vizitat Anglia, pe atunci cea mai dezvoltată ţară din lume, dar şi Imperiul Otoman muribund. În timpul acestor călătorii cei doi au realizat că ţara lor era foarte înapoiată. Drumurile erau aproape inexistente, industria lipsea cu desăvârşire. Tânărul conte care până atunci nu vorbea nici măcar limba maghiară, a hotărât că îşi va dedica viaţa şi averea în folosul patriei sale.

Aşa a ajuns Széchenyi cel mai mare susţinător al reformelor sociale şi economice pe teritoriul Regatului Maghiar. A fondat Academia Maghiară, a promovat proiectul construirii primului pod permanent pe Dunăre din Ungaria, dar a fost şi un mare promotor al reformelor sociale, al egalităţii în drepturi şi obligaţii între toţi supuşii Coroanei Maghiare. Era ferm convins că reformele trebuie realizate treptat şi în acord cu Viena.

Pe plan politic, considera că era esenţial să se realizeze o înţelegere între poporul maghiar şi celelalte naţionalităţi conlocuitoare, altfel se va ajunge la un război civil. Fricile lui s-au adeverit odată cu ascensiunea carierei politice al lui Kossuth Lajos.

Széchenyi a observat că în Europa drumurile fluviale şi terestre erau arterele economice ale ţărilor, dar şi medii de desfăşurare a turismului. Dunărea era una dintre arterele principale ale Europei dar din cauza condiţiilor periculoase din zona Porţilor de Fier, Dunărea de Jos era practic deconectată de la acest circuit european. Contele a îmbrăţişat regularizarea fluviului în acelaşi timp cu proiectul construcţiei Podului de Lanţuri între Buda şi Pesta (aceste oraşe încă erau entităţi independente pe cele două maluri ale Dunări).

Ca un prim pas, în anul 1830, Széchenyi a călătorit cu vaporul până la Istanbul în ciuda pericolelor. L-a angajat pe inginerul Vásárhelyi Pál care lucrase deja la studierea Crişurilor. El s-a dedicat muncii pe Dunăre începând cu anul 1833.

Condiţiile de lucru erau foarte grele, bancurile de stânci trebuiau dinamitate şi nici curentele schimbătoare nu-i ajutau pe cei 100 de mineri şi miile de muncitori obişnuiţi. Széchenyi a devenit împuternicitul regal al muncilor de regularizare a Dunării de Jos.

Pentru a facilita lucrările, Széchenyi a trimis un clopot submersibil care purta numele de Vidra. Acest instrument era de fabricaţie engleză şi putea fi folosit şi ca transportor de piatră (lucrul interesant este că acest conte a testat un instrument similar în timpul vizitei în Anglia).

Banii pentru proiect au fost asiguraţi printr-o intensă activitate de lobby efectuată de către conte prin tot imperiul habsburgic. A reuşit să-l convingă pe palatinul Ungariei, Iosif de Habsburg, să aloce o parte din veniturile provenite din exploatările de sare. Dacă acest venit lipsea, contele se împrumuta la băncile vieneze.

Din păcate însă în anii 1840 lucrările s-au împotmolit din cauza lipsei de interes şi a suspiciunilor tot mai intense ale Curţii de la Viena care vedea seminţele rebeliunii în aproape orice activitate reformistă, fie ea complet apolitică, ca regularizarea traficului de pe Dunărea de Jos.

Cu toate acestea, s-a construit deja un canal navigabil de 3 kilometri lungime şi adânc de 3 metri care a permis înfiinţarea unor rute fluviale până la Istanbul. Pe lângă acestea s-a construit şi drumul Széchenyi pe mal.

Széchenyi a fost foarte dezamăgit nu numai de situaţia nefastă în care s-a ajuns cu proiectul, dar şi de dezvoltările politice din Imperiu. În timpul revoluţiei din 1848-1849 s-a retras complet din viaţa publică, murind cu mintea tulbure la sanatoriul de la Döbling. Marele lui rival politic, Kossuth, l-a intitulat pe contele reformist ”cel mai mare maghiar”, prea puţin pentru un om care evitând sloganele demagogice şi dezbinătoare a lucrat din răsputeri pentru a ridica ţara şi poporul din mocirla unui feudalism tardiv.

Eforturile de la Dunărea de Jos au fost finalizate în anii ’90 ai secolului al XIX-lea. Asigurarea navigabilităţii fluviului nu era în interesul României şi a Serbiei, astfel numai Imperiul Austro-Ungar era singurul care a dedicat resurse pentru a facilita transportul pe Dunăre în această zonă.

Memoria contelui Széchenyi a fost imortalizată printr-o tăbliţă cu o inscripţie simplă amplasată la kilometrul 973,3 al Dunării.

Tăbliţa din 1885 a fost acoperită de valuri împreună cu drumul realizat la insistenţele lui Széchenyi odată cu ridicarea hidrocentralei de la Porţile de Fier. Tăbliţa comemorativă a împăratului Traian a fost mutată mai sus de către guvernul sârb, dar cea a lui Széchenyi a fost lăsată acolo unde era de către partea românească. Motivele nu erau de ordin tehnic sau economic, pur şi simplu memoria celui care s-a dedicat lucrărilor de care au beneficiat nu numai firmele maghiare s-a dorit a fi uitată.

 Că la urma urmei era doar un grof maghiar...

Articol preluat de pe www.corbiialbi.ro

Dacă aveţi articole noi, vă rugăm să ni le trimiteţi pe adresa: contactcorbii@gmail.com