Autorul, folosindu-se de mijloacele specifice literaturii, ne oferӑ o lecţie de istorie a Ardealului anului 1918, cu profundele schimbӑri pe care le-a adus în viaţa şi destinul multora dintre locuitorii acestei minunate regiuni integrate în spaţiul geografic românesc.

Destinele personajelor lui Tamási nu trebuie neapӑrat legate de anul Marii Uniri, pentru cӑ întotdeauna au fost oameni care au ştiut sӑ-şi atingӑ scopul (ca personajul Tilda Csetneky), oameni care nu-şi dau seama cӑ pentru a face salturi spectaculoase pe scara socialӑ alţii profitӑ de naivitatea lor (aici m-am gândit la Ercsey Endre). Alte personaje au comportamente ciudate, uneori prea calculate, dar uneori de-a dreptul imprevizibile, ca aristocratul Ercsey Balázs, tatӑl lui Endre. Personajele din – ceea ce numim „lumea bunӑ” – dau dinamism romanului care are un fir narativ continuu şi lesne de urmӑrit.

Tilda este personajul cheie al romanului. Fata profesorului medic Csetneky Kálmán „pӑrea o floare ce şi-a desfӑcut petalele, rӑsӑritӑ din negura izvorâtoare de melancolie şi deprimӑri a toamnei care coborâse perdele de tainӑ peste zarea Ardealului”. Tilda citeşte ziarele: unul din Ardeal, unul din Budapesta, unul din Viena. E interesatӑ de politicӑ şi de „ultimele gâfâieli ale oştirilor-harababura unui întreg continent”.

Tot ea e interesatӑ şi de bӑrbaţii cu stare, sau cu blazon. Mai mult, nu se dӑ în lӑturi în a-şi oferi serviciile oricui ştie cum sӑ cearӑ, indiferent dacӑ este, sau nu, din înalta societate.

Tilda îşi atinge scopul: devine contesӑ, mӑritându-se cu Ercsey Endre. Ce scrisoare îi trimite apoi tatӑlui lui Endre!... „Îti cerem binecuvântarea pӑrinteascӑ, acum, cu prilejul cӑsӑtoriei pe care am încheiat-o azi dupӑmasӑ, sub cele mai plӑcute auspicii. Dacӑ ne-o refuzi, n-ai decât sӑ plesnesti de streche! Contesa Ercsey Tilda”.

Noua contesӑ nu pare prea interesatӑ de soţ şi-şi vede mai departe de libertinul ei stil de viaţӑ. O face fӑrӑ chef, fӑrӑ pasiune. Chiar se simte bine când unul dintre bӑrbaţi o abordeazӑ altfel. Şi atunci, „se uita aproape înfricoşatӑ la cel dintâi bӑrbat care nu o nӑpӑdise cu complimente şi dulcegӑrii, nici nu cotrobӑise cu ochii aţâţaţi de pofte pe sub fustele ei, ci o ocolise, firesc, ca pe o floare cӑzutӑ din întâmplare în calea lui”.

Dar, pentru cӑ tot am amintit de Ercsey Balázs, tatӑl lui Endre, trebuie spus cӑ bӑtrânul conte este, dupӑ pӑrerea mea, cel mai ciudat personaj. Când ajunge pe moşie, pune pe un angajat de pe domeniul sӑu sӑ împuşte câinele „drept în cap”. Noroc cӑ slujitorul are mai multӑ înţelepciune decât stӑpânul. Îmbatӑ câinele, i-l prezintӑ stӑpânului ca şi cum ar fi fost împuşcat. Cuprins de remuşcӑri pentru soarta credinciosului animal, Balázs îi cere lui Gyuri sӑ-l reînvie. Normal cӑ „minunea” reuşeşte prin deşertarea unei cӑldӑri cu apӑ pe capul câinelui adormit cu palincӑ !

Îmi place cӑ Tamási Áron subliniazӑ din loc in loc buna înţelegere dintre douӑ naţii pe care istoria le-a pus în acelasi loc. Un exemplu: „Ȋn sat tocmai se trӑgeau clopotele de chindie, dangӑtul care se desfӑcea din turla bisericii ungureşti amestecându-se cu celӑlalt, desprins din clopotniţa bisericii româneşti. Ecoul lor se rostogolea prin vӑzduh când poticnit, când nӑpustind ascuţite suliţe sonore”. Şi când autorul pare mai greu de înţeles în mesajul pe care vrea sӑ-l transmitӑ, ne vin în ajutor traducӑtorii

Adrian Hamzea şi A.I. Brumaru, care ne oferӑ neştiute „picӑturi” de istorie. Ei precizeazӑ, de exemplu, cӑ nişte versuri sunt începutul unui cântec al românilor din oastea lui Rákoczi Ferenc.

Desigur cӑ pierderea iminentӑ a Ardealului incitӑ spiritele unor personaje care încep sӑ-şi imagineze scenarii: ce-ar fi fost dacӑ ungurii i-ar fi expediat-o preşedintelui american Wilson „mӑcar pe câteva sӑptӑmâni” pe Fedák Sári, o actriţӑ celebrӑ, generalului francez Berthelot i-ar fi dat cadou „o moşie cât o pustӑ, cu un castel mai acӑtӑrii”, sau dacӑ la negocierile de pace Károly Mihály nu s-ar fi prezentat în costum de vânӑtoare.

O lume în schimbare, cu aristocraţia maghiarӑ în plin proces de dizolvare, pe care cel mai bine o caracterizeazӑ bӑtrânul Csetneky:„ O aristocraţie care, veacuri de-a rândul, s-a agӑţat de coloanele palatelor unui împӑrat strӑin, întocmai ca iedera şi care nu cunoaşte altӑ nӑzuinţӑ decât obţinerea titlurilor şi blazoanelor[...]” şi „care s-a rupt în aşa hal de fiinţa naţiei încât şi pe propriul ei ţӑran îl înjurӑ într-o limbӑ strӑinӑ”.

Simbolic, pentru a sublinia încӑ o datӑ cӑ o lume veche dispare, alta începe sӑ aparӑ, ard castelul şi domeniul de la Bogháza, unde s-au retras Tilda şi Endre. „Lângӑ şurӑ mai rӑmӑseserӑ doar Fekete János şi flӑcӑul de la munte. Unul cânta, celӑlalt juca. Zӑnatic, hohotind, deasupra oricӑrei limbi, clase şi ţӑri. Erau fericiţi; restul – tӑciuni şi funingine”.

Un fragment despre „Blazonarzii” lui Tamási Áron scris de Septimiu Borbil pe corbiialbi mi-a atras atenţia şi mi-a inspirat finalul recenziei: „dacă acesta (cititorul) îşi are rădăcinile în Ardeal, atunci cu siguranţă va zăbovi mai mult decât o clipă asupra următoarelor rânduri: „Tinerii (români din Garda Naţională n.n.) rămaseră nemişcaţi, privindu-se în tăcere, semnificativ. Domnul Polutaş se apropie încet de pat şi puse mâna pe creştetul lui Endre. – Nu mai plânge, domnule conte, zise el. Vin şi zile mai bune... Are Dumnezeu grijă de Ardeal ...”.”

Şi eu, care n-am rӑdӑcini în Ardeal, am zӑbovit asupra celor câteva rânduri de mai sus. Cred cӑ Dumnezeu are grijӑ de Ardeal şi-mi doresc ca toţi cei care-i calcӑ pӑmânturile sӑ-l iubeascӑ, fiecare în limba lui! Chiar nu pot crede cӑ ar putea fi ceva mai frumos...

Articol preluat de www.corbiialbi.ro