Povestea mea începe în septembrie 1988 cînd m-am dus să îmi iau în primire postul de profesoară de limba română într-un sat din Covasna, luat la repartiţie pe două criterii: distanţa minimă faţă de localitatea natală – Braşov- şi faptul că avea şosea naţională şi tren.

Pe hartă numele suna româneşte şi nimic nu mă pregătise pentru ce aveam să găsesc... Din păcate, deşi tatăl meu ştia bine ungureşte, eu nu învăţasem o vorbă.... Atunci când am coborât din autobuzul de Bacău, înainte de trecătoarea Oituz, în sacou şi cu tocuri înalte, şi am întrebat unde e şcoala, mi s-a arătat prin gesturi că mai am de mers în sus pe deal....După vreo câţiva kilometri în care nu am întâlnit decât două persoane ce mi-au răspuns în maghiară, cineva a reuşit să-mi arate, tot prin gesturi, că la capătul drumului neasfaltat voi găsi clădirea căutată.

Micuţă, cochetă, înconjurată de brazi, am zâmbit când am intrat...dar zâmbetul mi-a pierit repede, căci femeia ce m-a întâmpinat s-a înroşit săraca toată, intrând în panică pentru că nu putea înţelege ce vreau. M-a luat de mână şi m-a dus la ea acasă, oferindu-mi cafea, o raritate pe atunci, după ce a sunat la doamna directoare...

Din fericire pentru mine, directoarea era profesoară de română-maghiară, aşa că în sfârşit am aflat cele necesare....adică faptul că nu puteam obţine negaţia prin care se putea „fugi" oficial acasă, căci era nevoie de mine acolo...şi că nu există în toată zona un intelectual necăsătorit, în caz că aveam intenţii de măriţis!

Am fost cazată la o bătrânică ce ştia câteva vorbe în română şi îmi putea oferi masă de prânz contra cost, căci trebuia să stau acolo de luni până sâmbăta, naveta fiind posibilă doar cu autostopul. Culmea ironiei, cei aproximativ 75 de km sunt făcuţi de tren în 4 ore iar pe atunci un singur autobuz trecea prin satul de jos, făcând legătura între Braşov şi Moldova...

Primele mele săptămâni au însemnat o depresie cruntă. Plângeam cu disperare într-o singurătate deplină, neavând cu cine vorbi în afara orelor. În cancelarie nimeni nu ştia să vorbească cu mine, cu exceptia unui profesor ce urma să iasă la pensie. Şoc, un mic cutremur adevărat... În clasă, după prima oră în care nimeni nu a înţeles nimic, m-am dus cu ghidul de conversaţie şi cu dicţionarul....Iar în clasa a cincea aveam o minune de copil talentat ce-mi servea drept traducător, inclusiv la şedinţele cu părinţii.

M-a salvat dorinţa sinceră de a comunica. I-am rugat pe copii să mă înveţe, să fie un schimb reciproc. În nici jumătate de an ne întelegeam foarte bine, fiecare pe limba lui. În primăvară am avut inspecţie şi doamna inspector, româncă neaoşă, a rămas foarte plăcut surprinsă de atmosfera relaxată, prietenoasă, în care mi-am ţinut orele. În vară mi-am luat cei 11 elevi din clasa mea, care abia dacă ajunseseră o dată la oraş (Târgu Secuiesc),şi i-am dus în Poiana Braşov, cu telescaunul; au dormit în apartamentul meu, ca sărmăluţele...

După revoluţie, aceeaşi inspectoare m-a sunat că mi-a găsit post în oraş, mult mai aproape de casă....Am plâns şi eu, au plâns şi elevii mei de era cât pe ce să mă oprească....

Nimeni, niciodată, nu m-a făcut să mă simt ameninţată. Nu m-au izolat din răutate, nu m-au făcut să mă simt diferită. Şi ei, si eu am avut bunăvoinţa şi dorinţa de a ne întelege.

Ah, da, există un cuvânt unguresc pe care l-am învăţat cu forţa, în timpul tezei la clasa a cincea: 1989. FÖLDRENGÉS (CUTREMUR)...

Acum gătesc ungureşte şi mă uit cu plăcere la ceardaşuri....
Atunci nu existau decât radioul şi două ore de tv în limba română, programe deloc interesante pentru copii. Cum puteau sa înveţe româna? DE CE să înveţe, când toată viaţa lor se petrecea în sat, şi prin împrejurimi secuieşti - printre ai lor? Când există şcoli şi licee în limba maghiară, de ce să înveţe româna copilul de la sat?

De ce ar fi româna tratată altfel decât limba străină, când nu există decât cele câteva ore din programă? CÂND, CUM să înveţe bine ceva - fără prea multă utilitate? Dacă vor un serviciu bun, pleacă în străinătate, nu în Oltenia!

Recunosc, cu totul alta e situaţia în oraşele mari, unde toţi sunt nevoiţi să comunice româneşte încă de mici copii. Să fii absolvent de facultate şi să nu cunoşti limba ţării în care trăieşti mi se pare ruşinos. Pe toţi prietenii şi vecinii mei maghiari doar accentul îi trădează, nu gramatica!

Voi încheia cu un proverb spus de gazda mea: Câte limbi cunoşti, de atâtea ori eşti om!

Mult succes în ceea ce faceţi! Aş fi vrut să vă pot scrie în maghiară, dar nu am îndrăznit să dau examen din ceea ce m-au învăţat elevii mei maghiari…

Cristina Corui – Braşov
Articol preluat de pe ww.corbiialbi.ro