Nu o să vă pot arăta tot ce înseamnă oraşul Târgu Secuiesc, dar o să vă povestesc despre trei persoane foarte interesante care mi-au întărit convingerea că pe lângă ineditele curţi interioare pentru care oraşul este vestit, Târgu Secuiesc are şi oameni valoroşi pentru care să ne oprim dacă nu fizic, măcar spiritual aici. Sunt trei oameni diferiţi – un artist, un geolog şi un medic – care au contribuit cu câte o cărămidă la ceea ce înseamnă astăzi Târgu Secuiesc într-o măsură mai mică sau mai mare. Iar dacă eu am putut să îi întâlnesc pe aceşti oameni minunaţi, ştiu sigur că oraşul are mult mai multe de oferit.

„Statuia mică” din Târgu Secuiesc

Chiar în centrul istoric al oraşului Târgu Secuiesc, printre mesele unei terase, o casă care nu promitea nimic privind-o la exterior, adăposteşte atelierul sculptorului Vetró András. Am ajuns să îl cunosc, într-o minitabără jurnalistică organizată de Corbii Albi. Nu ştiam nimic despre acest om, dar odată ce păşeşti printre sculpturi, începi să-ţi conturezi o imagine mai clară despre cine a fost şi cine este artistul plastic Vetró András. Născut la Timişoara, crescut la Cluj de pe la doi ani, Vetró András a ajuns în Târgu Secuiesc în 1973, după ce a terminat Institutul de Arte Plastice.

Toţi voiau la Bucureşti, pe vremea aceea, dar el a ştiut că Târgu Secuiesc are nevoie de un sculptor care să înfrumuseţeze locurile. „Nu sunt un sculptor care face nişte chestii foarte mari. Am ştiut că aici e gol, adică pieţele sunt goale şi aici o să am treabă. Totul este de reliefurile mele.”

Am păşit cu grijă în atelierul prăfuit, mai ales că aveam după mine un copil de 4 ani – deja mă simţeam ca un elefant în magazinul de porţelanuri. Am făcut cunoştinţă cu toţii şi ne-am îndreptat către panoul cu maşinuţe de colecţie ale nepotului. Cât timp „factorul perturbator” a avut de lucru, sculptorul a început să ne povestească despre semnificaţia operelor din atelier.

Interesantă mi s-a părut istorisirea despre statuia cel întruchipează pe emblematicul episcop romano-catolic Márton Áron – cel care a făcut ani grei de puşcărie pentru credinţa sa. Amplasată într-o piaţă din vecinătatea atelierului, nu am înţeles de ce a ales sculptorul această variantă de contrast, adică într-o piaţa destul de largă... a ridicat o statuie mică. Unii l-au criticat că l-a sculptat şezând, poziţie nedemnă, zic ei, dar mi s-a explicat care a fost viziunea...

„S-a organizat un concurs pentru a realiza o statuie episcopolui Márton Áron, un om deosebit şi pe plan spiritual dar şi uman. În mintea mea el trăieşte ca un episcop care nu vroia să se înalţe neapărat deasupra oamenilor, ci a vrut să STEA între ei. El şi-a ridicat vocea în anul 1944 la Cluj împotriva deportării evreilor, deci era foarte ferm când era nevoie de aşa ceva, dar în timpurile liniştite mai mult STĂTEA între ai săi, gândindu-se des la soarta umanităţii. Eu aşa l-am creat pe episcop: şezând.

Această înfăţişare a episcopului însă nu a fost primită bine de o parte a juriului, spunând, că Márton Áron era o personalitate „mare”, şi trebuie înfăţişată... ca un om mare. Nu am câştigat concursul, dar macheta am păstrat-o, fiindcă din punct de vedere artistic şi concepţional am găsit-o bună”, povesteşte András Vetró pe aleile de câţiva centimetri dintre exponatele sale din atelier.

Vetró András a povestit mult despre pasiunea sa de a converti imaginile şi visurile sale în piatră, lemn şi bronz. Provine dintr-o familie de sculptori; tatăl său era Vetró Artúr, unul din fondatorii Institutului de Artă Ion Andreescu din Cluj, leagănul a sute de pictori, graficieni şi sculptori.

Şi copiii, ba şi nepoţii săi sunt artişti. Vetró András a povestit cu o căldură sufletească aparte de o expoziţie unde erau prezenţi mai multe generaţii ale familiei Vetró unde au expus toţi, de la mic la mare.

Fiind însărcinată cu cel de-al doilea copil, domnul Vetró a ţinut să mă „prezinte” în faţa „Femeii”, una dintre exponatele prezente la dumnealui în atelier. Ea întruchipează femeia de la stadiul de virgină, până la stadiul de mamă cu pruncul în braţe. M-a emoţionat, e drept.

„Aici este fata virgină, aici într-aşasea lună, acolo pruncul încă este în burtă, dar noi avem un specific al artei prin care putem să deschidem burta ca un doctor şi putem să arătăm ce e înăuntru. Aici încă nu este dezlipit de mamă, aici şi acolo. Aici este deja aproape independent. Acolo deja este ieşit.

Şi aici este încă lipit, dar acolo deja merge spre taică-su, care este abstractizat pentru că numai prin obrazul lui văd că a treia persoană există. El observă tatăl şi începe să meargă spre el, însă grija mamei, ca să nu cadă, îl ţine în braţe, însă nu îl strânge, ca să poată merge. Îl lasă... dar nu-l lasă”, a explicat sculptorul.

De la agonie la extaz...

Mi-a sărit în ochi o piesă care prezenta mai mulţi oameni într-o încăpere mică care se străduiau să se ridice către gura mică de aerisire. Auschwitz, mi-am zis. (Orice ţine de acea perioadă mă cutremură, şi chiar dacă mi se face pielea de gâină, mă uit cu sufletul la gură la filmul „Băiatul în pijama dungată” de parcă ar fi prima dată. Este absolut fascinant filmul şi modul în care relatează cele întâmplate). Submarinul Kursk, a venit completarea.

Cu un gust amar am ascultat prezentarea faptelor din anul 2000. Cel mai trist moment a fost atunci când cei 23 de marinari au fost efectiv lăsaţi să moară lent în câteva zile, îngheşuiţi într-o cameră mult prea mică pentru câţi erau, arşi şi singuri.

Când am ajuns acasă am căutat informaţii despre ei. Nu am putut să nu mă cutremur la gândul că cineva le-a adus un omagiu acelor bieţi oameni, care au avut neşansa de a lucra pentru un stat atât de negru.

„Aici este submarinul atomic Kursk care a explodat în anul 2000. Este un submarin rusesc, care a fost pe nişte teritorii interzise. Din cauză că foloseau materiale atomice, ca să nu se vadă acest lucru, i-au lăsat pe toţi cei 23 de marinari să moară. Femeile făceau grevă să îi scoată pe aceştia, dar ruşii nu i-au scos ca să nu vadă americanii cum funcţionează submarinul. 23 de marinari arşi au rămas într-o cabină de 9 persoane, fără lumină, fără aer, fără nimic”, spunea Vetró András.

Scuturaţi bine de poveştile sculptorului, am ieşit la o gură de aer proaspăt, să vedem mica statuie a lui Márton Áron. Interesant, acum, când eram lângă acel om, care l-a creat, nu mi s-a părut „mic”.

„După cum am spus, nu am câştigat concursul... Dar macheta am păstrat-o, fiindcă din punct de vedere artistic şi concepţional am găsit-o bună. De ce s-o arunc? Era o înfăţişare a unui om „mare”, care... şede între ai săi. Şi iată supriza. Nu cu mult timp a venit oferta Consiliului Local din Târgu Secuiesc pentru cumpărare, şi aşezarea acesteia – adică varianta sa în bronz – în această piaţă, unde se găseşte şi azi.”

După „Kursk” era chiar o uşurare să stăm lângă statuia gânditorului şi tăcutului Márton Áron, a cărui sanctificare este pe agenda Vaticanului.