Deşi căldura persistă, în oraşul Gyula se resimte sfârşitul de vară, remarcându-se podoaba colorată creată de frunzele uscate care nu întârzie să apară. În faţa bisericii Sânicoară, iese în evidenţă o siluetă care se mişcă energic în stânga şi în dreapta. Apropiându-mă, remarc că e o doamnă mai în vârstă care se preocupă cu măturarea frunzelor veştejite adunate pe asfalt.


„Bună ziua, vorbiţi româna?” „Vorbesc, vorbesc. Cu ce vă pot ajuta?”, îmi răspunde ea într-o română curată. Aflu că numele ei e Tereza Pescariu şi că e de origine din Moldova, judeţul Iaşi. Toată viaţa ei a călătorit, lucrând în diferite oraşe din România, iar de câţiva ani s-a stabilit în Ungaria. Îmi spune că îi place atmosfera de aici şi o înţeleg de ce. Un calm şi o linişte, iar oamenii par atât de binevoitori. Am discutat mult, vrute şi nevrute, însă ce mi-a rămas cu adevărat întipărit în minte a fost atitudinea ei deschisă. Felul în care conversaţia curgea şi faptul că se observa că îi face plăcere să povestească în detaliu toată experienţa trăită de ea din momentul în care a venit în Ungaria. Nu cred că exagerez când spun că pe tot parcursul conversaţiei mi-a ieşit din cap faptul că nu mă aflu pe meleaguri româneşti. E frumos când călătoreşti într-o ţară străină şi te loveşti de graiul tău natal, îţi oferă un sentiment de bucurie, poate uşor nostalgic. Pot doar să îmi imaginez cum e pentru cei care trăiesc şi sunt stabiliţi în altă ţară; de fiecare dată când povestesc cu prietenii mei plecaţi la studii în străinătate, acest gând mă macină. Încearcă să îmi explice sentimentul care îi încearcă în momentul în care aud necunoscuţi pe stradă discutând în limba lor de obârşie, felul în care dintr-o dată simt că aparţin de ceva mai mare, uitând de sentimentul de înstrăinare care poate îi măcina cu ceva timp înainte. „Aici la bisercă, toată lumea vorbeşte română…”, mă anunţă tanti Tereza cu un zâmbet cald. Îi zâmbesc şi eu enutziasmată şi parcă un pic energizată; mă bucur să aud că a găsit această comunitate în care se poate simţi ca acasă. În timpul discuţiei cu ea, am înţeles importanţa menţinerii unei identităţi naţionale. Când s-a scuzat pentru a vorbi la telefon despre anumite aspecte legate de slujba ei şi am auzit-o vorbind o maghiară fluentă, am înţeles importanţa asimiliării. Presupun că secretul constă în găsirea unei forme de echilibru. În încheiere, cu dorinţa de a accentua frumuseţea reîntoarcerii la propriile rădăcini, la neamul şi cultura de obârşie, am să notez un citat oferit de Albert Camus, un scriitor care, în mare parte din perioada sa de activitate, a trăit în Europa, departe de ţinuturile calde ale Algeriei natale: „Să simţi ce te leagă de un pământ şi dragostea ta pentru câţiva oameni, să ştii că întotdeauna există pentru tine un loc unde inima îşi află împăcarea: iată nespus de multe certitudini pentru o singură viaţă de om. Dar fără îndoială ele nu poti fi de ajuns. În anumite clipe însă totul aspiră către această patrie a sufletului. Da, acolo trebuie să ne întoarcem.”.

(articol preluat de pe www.corbiialbi.ro)